St. John the Romanian

SFÂNTUL IOAN IACOB HOZEVITUL
DE LA NEAMT
(1913-1960)

a. Viata

Cuviosul Ioan Iacob, cu metania din Manastirea Neamt, a fost un sihastru sfânt al zilelor noastre care s-a nevoit 24 de ani în Tara Sfânta, atât pe Valea Iordanului, cât si în pustiul Hozeva. Acest fericit purtator de Hristos s-a nascut în satul Crainiceni, comuna Paltinis - Botosani, la 23 iulie 1913, într-o familie de tarani credinciosi, anume Maxim si Ecaterina, fiind singur la parinti. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuta". La sase luni dupa nastere, mama sa, îmbolnavindu-se, a decedat, iar copilul a ramas în grija bunicii sale dupa tata, Maria Iacob, care îl îngrijeste ca o adevarata mama timp de zece ani.

În anul 1916, când copilul Ilie avea trei ani, tatal sau a decedat pe front, în anul 1923 a decedat si bunica, lasând pe micul Ilie cu totul orfan si lipsit de mângâierea parintilor si a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului sau, Alecu Iacob, care avea acasa sase copii. Între anii 1926-1932, tânarul Ilie urmeaza Gimnaziul „Mihail Kogalniceanu" si Liceul „Dimitrie Cantemir" din Cozmeni - Cernauti.

În vara anului 1933 a intrat ca vietuitor în obstea Manastirii Neamt. La 8 aprilie 1936, este tuns în monahism, primind numele de Ioan, iar în noiembrie acelasi an se duce, cu alti doi calugari din marea lavra, sa se închine la Mormântul Domnului. Apoi ramâne definitiv în Tara Sfânta, unde se nevoieste în obstea Manastirii Sfântul Sava de lânga Betleem.

La 14 septembrie 1947, este hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de catre mitropolitul Irinarh si apoi numit egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezatorul de la Iordan. Dupa cinci ani de ascultare se retrage cu ucenicul sau, monahul Ioanichie Pârâiala, în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon. Aici se nevoiesc împreuna opt ani de zile, în pestera Sfânta Ana, pe valea pârâului Horat.

La 5 august 1960, când avea 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob se muta la cerestile lacasuri si este înmormântat în pestera în care s-a nevoit. Dupa 20 de ani, la 8 august 1980, s-a aflat întreg în mormânt, fiind preamarit de Dumnezeu ca sfânt.

La 15 august, acelasi an, moastele sale au fost duse la Manastirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, si se pastreaza în biserica alaturi de celelalte sfinte moaste.

b. Fapte si cuvinte de învatatura

Acest cuvios a fost ales de Dumnezeu pentru împaratia cerurilor din pântecele maicii sale, caci din pruncie se vedea umbrit de darul Duhului Sfânt, fiind întru toate blând ca un miel, smerit, tacut, râvnitor pentru cele sfinte si rabdator în ispitele cele dinauntru si din afara. Apoi rugaciunea cu lacrimi, neîncetat se lucra în mintea si inima sa. Înca si mama sa Ecaterina a fost rânduita de Hristos sa duca viata neîntinata pâna la nunta si sa nasca pe pamânt un singur fiu, caci îndata dupa nastere se stramuta la Cerestile lacasuri.
Fericitul Ilie, ramas orfan din pruncie de ambii parinti trupesti, avea tata în cer pe Dumnezeu, iar mama duhovniceasca avea Biserica si pe smerita sa bunica Maria, vaduva, care l-a crescut si l-a ocrotit cu rugaciunea si dragostea ei pâna la vârsta de zece ani.
Spun batrânii din satul sau natal ca bunica îsi ducea zilnic nepotelul sa i-l alapteze mamele tinere din apropiere si statea lânga el de veghe ziua si noaptea, pâna ce copilul a început sa vorbeasca. Iar vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traista, încât numai capul i se vedea, îl aseza în spate, se însemna cu Sfânta Cruce si se ducea la munca cu rugaciunea pe buze si cu lacrimile în ochi. Acolo îl adapostea la umbra unui copac, pâna la apusul soarelui. Apoi îl aseza în traista si-l aducea acasa. Dupa ce îl hranea, îl culca lânga sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugaciuni si metanii pâna noaptea târziu, dupa traditia sfânta strabuna.
Fiind luminat la minte, copilul învata bine la scoala si facea mare bucurie bunicii sale. Mai târziu, batrâna îl învata pe de rost sfintele rugaciuni, îl ducea regulat la biserica si îl punea sa citeasca la Psaltire, caci ea nu stia carte. Alteori îi spunea sa citeasca patimile Domnului, iar ea plângea si facea metanii. Uneori copilul o întreba:
- Mama, de ce plângi asa tare când citesc patimile Domnului ? Iar batrâna îi raspundea, suspinând:
- Dragul meu, tu nu stii durerea din casa noastra. Nu sunt eu mama ta ! Ea a decedat când tu aveai numai sase luni, iar tatal tau a murit în razboi, când erai de trei ani. Eu sunt bunica ta, iar bunicul tau s-a dus la cer de mult. Fiind vaduva, voiam sa ma duc la manastire, dar, vazând ca ai ramas orfan de parinti, am renuntat ca sa te cresc pe tine. De aceea plâng, ca sunt batrâna si dupa moartea mea vei ramâne singur si orfan pe lume. Dar sa ai credinta în Dumnezeu, sa te rogi Lui mereu, sa fugi de pacat si sa-ti aduci aminte de noi. De vei face asa, te va acoperi Maica Domnului si vei scapa de multe primejdii. Eu nu-ti doresc altceva mai bun în viata decât sa ajungi preot si sa slavesti pe Hristos!
La vârsta de 20 de ani, terminând liceul si fiind luminat la minte cu darul lui Hristos, prietenii si rudele îl îndemnau sa urmeze teologia si sa se faca preot. Însa constiinta si cugetul inimii sale îi spuneau: „Nu, eu vreau sa ma fac calugar !" Odata, pe când lucra la câmp, fiind în îndoiala, se ruga lui Dumnezeu sa-i descopere ce sa faca. Apoi a auzit o voce tare de sus: „Manastirea". Din clipa aceea nu mai avea odihna,, caci Duhul Sfânt îl îndemna sa plece cât mai repede la manastire si sa-si închine viata lui Hristos.
În vara anului 1933, într-o zi de Duminica, pe când tinerii din sat se adunau cu veselie la nunta, alesul Domnului, Ilie, s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crainiceni, si-a sarutat crucile parintilor din cimitir si, luându-si ramas bun de la ai sai, a plecat sa se logodeasca cu Hristos în obstea Manastirii Neamt.
Vazându-l episcopul Nicodim, staretul lavrei, l-a întrebat:
- De ce ai venit, frate Ilie, la manastire?
- Parinte staret, doresc sa ma fac calugar, sa-mi plâng pacatele mele, sa ma rog pentru parintii care m-au nascut si sa laud neîncetat pe Dumnezeu.
- Bun lucru ti-ai ales, frate Ilie. De vei avea smerenie si ascultare si vei iubi rugaciunea, pe toate cele bune le vei savârsi, vei birui cu usurinta ispitele acestei vieti si cu sfintii în cer te vei numara.
- Asa sa-mi ajute Bunul Dumnezeu, preasfintite parinte staret !
- Numai sa ai rabdare în toate, sa te hranesti din învataturile Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti si sa urmezi viata si sfaturile cuviosilor duhovnici si nevoitori din obstea Manastirii Neamt. Vino sa te închini la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului din biserica, ocrotitoarea acestui sfânt lacas, apoi te încredintez sub ascultarea parintelui Iov, farmacistul manastirii, cel mai duhovnicesc calugar din obstea noastra. Sa-i urmezi dupa putere viata si sfatul, sa nu lipsesti de la slujbele bisericii si sa faci ascultare la biblioteca manastirii.
Trei ani a facut ucenicie rasoforul Ilie Cuviosului parinte Iov Burlacu, silindu-se sa-i urmeze nevointa aspra, postul, tacerea, smerenia, saracia si neîncetata rugaciune. Iar la biblioteca a pus în rânduiala toate cartile, a citit multe din învataturile Sfintilor Parinti si dadea bune sfaturi fratilor tineri, încât se foloseau toti de râvna, de întelepciunea si osteneala lui si era iubit de toti în obstea marii lavre.
Vazând staretul si duhovnicii râvna lui pentru Hristos, la 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, când Domnul a fost vândut pentru noi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns în cinul monahal împreuna cu alti zece frati, primind numele Sfântului Ioan Botezatorul. Amândoi marii prooroci, Ilie si Ioan, începatori ai vietii pustnicesti din Vechiul si Noul Testament, aveau sa-i fie dascali, parinti si rugatori ai nevointei lui calugaresti. Amândoi îl îndemnau sa le urmeze viata, postul, rugaciunea si fecioria si îi aminteau de Tara Sfânta si de marii sihastri de pe Valea Iordanului. Sfântul Ilie Tesviteanul îi dadea râvna pentru marturisirea dreptei credinte si îl îndemna spre urcusul duhovnicesc al Carmelului si Sinaiului. Iar Sfântul Ioan Botezatorul îl chema spre manastirile din Tara Sfânta si-l sfatuia sa îndemne pe toti la pocainta si sa mustre cu îndrazneala pacatul. Aceasta a facut-o în toata viata sa prin frumoasele sale versuri si cuvinte de învatatura ce ni le-a lasat pâna astazi.
Fiind ranit de dragostea lui Hristos pentru Mormântul datator de viata din Ierusalim si pentru viata pustniceasca de acolo, smeritul monah Ioan Iacob s-a împartasit cu dumnezeiestile Taine, a sarutat icoana Maicii Domnului din biserica, si-a cerut iertare si binecuvântare de la staret si de la toti si a plecat definitiv spre Tara Sfânta în toamna anului 1936, fiind acoperit în toate de darul Duhului Sfânt care îi aprindea inima de dumnezeiescul dor.
Primul popas în Tara Sfânta a fost închinarea pe Golgota si sarutarea Sfântului Mormânt. Dupa ce s-a împartasit cu Trupul si Sângele lui Hristos, fericitul ostas al lui Hristos a strabatut toata Tara Sfânta si a pasit pe urmele Domnului si ale Sfintilor sai ocrotitori, Ilie Tesviteanul si Ioan Botezatorul. Dupa ce s-a nevoit mai întâi singur într-o pestera din pustiul Iordanului, s-a retras apoi în obstea Manastirii Sfântul Sava de pe Valea Cedrilor, unde se osteneau si alti câtiva sihastri români. În aceasta straveche lavra s-a jertfit Cuviosul Ioan pâna în vara anului 1947.
Aici a dobândit ostasul lui Hristos, Ioan, darul lacrimilor si al rugaciunii inimii. Aici a rabdat grele lupte si încercari de la diavoli, caci nu-l puteau suferi duhurile rele sa se roage neîncetat si sa laude pe Dumnezeu. Aici a primit tunderea în marea schima si tot aici a biruit el pe vrajmasii cei nevazuti cu postul aspru si îndelungat, cu privegherile obositoare de noapte, cu sabia biruitoare a rugaciunii si cu scutul smereniei. Astfel, ajunsese atât de despatimit, încât rabda ocara si toate cu bucurie, avea mare mila pentru toata zidirea si nu se temea niciodata de diavoli, de boala si de moarte.
Cuviosul Ioan Iacob avea în obstea Sfântului Sava ascultarea de bibliotecar si de infirmier. Noaptea lua parte la biserica, se ruga la chilie si îngrijea marea biblioteca a manastirii, iar ziua era infirmier si îngrijitor de bolnavi la bolnita din incinta. Cerceta pe calugarii si sihastrii bolnavi, le ducea de mâncare, spala ranile ranitilor de razboi adusi aici de pe front si alina pe toti cu dragoste, iar cu inima neîncetat se ruga si simtea pe Hristos.
Cu sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Caminului românesc din Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob a primit hirotonia în preot si a stat egumen cinci ani la Schitul Sfântul Ioan Botezatorul de la Iordan, înfiintat de Patriarhia Româna. Aici a adaugat noi osteneli pustnicesti si a suferit nu putine ispite de la diavoli. Iar nevointa lui era aceasta: ziua nu mânca nimic pâna la apusul soarelui si rostea neîncetat rugaciunea din inima, iar cu mâinile lucra la gradina, la întretinerea schitului si odihnea cu dragoste pelerinii români si straini care poposeau aici. Noaptea facea slujbele rânduite în biserica, spovedea închinatorii si se retragea câteva ore la liniste într-o pestera de pe malul Iordanului, iar dimineata se întorcea la schit cu chipul luminat.
Arzând cu inima mai mult pentru Hristos si iubind desavârsit linistea si rugaciunea, fericitul staret Ioan s-a retras în toamna anului 1952 în pustiul Hozeva, din apropierea Manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, împreuna cu ucenicul sau, monahul Ioanichie.
Dupa ce s-a nevoit câteva luni în obste, s-a asezat apoi definitiv în pestera Sfânta Ana, de pe valea pârâului Horat, unde se nevoiau si alti sihastri, pentru a trai ultimii ani ai vietii numai în rugaciune si în convorbire cu Hristos. Si s-a nevoit aici peste sapte ani, însa nimeni, nici chiar ucenicul sau Ioanichie nu stia toate nevointele sale, fiind ascunse în Dumnezeu si în taina inimii sale. Caci ucenicul vedea numai ostenelile cele din afara, precum: privegherile de toata noaptea, citirea celor sapte Laude, osârdia la sfintele slujbe pe care le facea în paraclisul din pestera, citirea cartilor sfinte, traducerea din învataturile Sfintilor Parinti si compunerea de versuri religioase pentru pelerinii care îl cercetau la pestera.
Dar nevointele sale cele din inima, lacrimile de taina, lupta cu gândurile si cu duhurile rele, cugetarile duhovnicesti la cele de sus si caldura Duhului Sfânt care îi aprindea inima pentru Hristos, singur Dumnezeu le vedea si le primea ca o ardere de tot a Cuviosului Ioan Sihastrul, nestiute de nici un muritor.
Despre nevointa acestui sfânt sihastru, iata ce spunea ucenicul sau:
- Cât a fost bolnav, niciodata nu a oftat sau a suspinat, ci rabda toate cu seninatate si bucurie. Apoi tacea mult, nu râdea niciodata, se ruga neîncetat cu inima si rabda cu multa tarie bolile si necazurile vietii. Tinea regim sever si post, primind foarte putina mâncare si bautura, cât sa-si tina zilele; iubea mult linistea si singuratatea, tinea cu tarie la dreapta credinta, la Traditie si Sfintele Canoane si avea mintea totdeauna atintita la Iisus Hristos rastignit pe Golgota. Nimic din cele pamântesti nu cugeta, nici nu voia sa stie. Astfel, trupul sau, mintea si inima erau despatimite, dematerializate si unite tainic cu Dumnezeu prin rugaciune si prin darul Duhului Sfânt.
Spunea si acestea parintele Ioanichie, ucenicul sau:
- Cuviosul Ioan stia mai dinainte data sfârsitului sau, pe care si-a însemnat-o pe peretele pesterii. Îndata dupa ce s-a savârsit, l-am îmbracat cu rasa, i-am asezat schima mare, caci era schimnic din Manastirea Sfântul Sava, i-am pus epitrahilul pe piept si l-am culcat pe rogojina. Apoi i-am aprins trei lumânari de ceara si candela si am anuntat pe staretul Manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, arhimandritul Amfilohie, cu care era foarte apropiat. La porunca lui i s-au tras trei zile clopotele manastirii si s-a facut trisaghion la pestera.
Pentru înmormântarea Sfântului Ioan Iacob si pentru minunea care s-a savârsit atunci, spune ucenicul sau urmatoarele:
- În ziua stabilita pentru înmormântare a venit staretul manastirii, Amfilohie, cu câtiva calugari si cu pustnicii care sihastreau în pesterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scara, sus, în pestera si la orele 10, sâmbata, 7 august, staretul a început slujba prohodului. Deodata însa, pestera s-a umplut de nenumarate pasarele de pustie, carora Cuviosul Ioan le dadea zilnic pesmeti sa manânce. Acum, însa, nu venisera sa primeasca hrana, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca sa-l jeleasca si sa-l petreaca spre mormânt.
Despre aceasta, staretul Amfilohie spunea:
- Pasarile ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânarile, ne-au închis cartile, bateau din aripi deasupra trupului cuviosului, se asezau si pe el, pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuia dupa felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care îl pierdusera. Dupa savârsirea slujbei, spune staretul, l-am pus în mormântul care era în pestera si în care mai fusesera îngropati si alti sihastri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat pasarile si s- au împrastiat. Apoi am adus pamânt, am facut mortar si am lipit cu el scândurile de pe mormânt, unde cuviosul a ramas pâna în august, 1980...
Din ziua adormirii sale, mormântul Cuviosului Ioan Iacob a ramas aproape uitat în pestera Sfânta Ana timp de 20 de ani. Însusi ucenicul sau, loanichie, s-a mutat în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul. Numai în anumite zile sau când veneau pelerini români, urcau pe scara la pestera condusi de ucenic, îi aprindeau lumânari si candela la mormânt, tamâiau, faceau Vecernia în pestera, cântau trisaghionul mortilor, cereau ajutorul marelui sihastru, ascultau pe scurt viata lui povestita de ucenic, sunau toaca si coborau din pestera cu ochii în lacrimi si ziceau: „Ce mare a fost nevointa Cuviosului Ioan Iacob !"
În vara anului 1980, la 8 august, un grup de pelerini ortodocsi în frunte cu un arhimandrit grec, fost sihastru aproape de Cuviosul Ioan Hozevitul, au urcat în pestera Sfânta Ana, au facut o rugaciune si i-au sarutat mormântul. Apoi a spus acel arhimandrit:
- M-am nevoit aici aproape de pestera aceasta si iubeam foarte mult pe Parintele Ioan Iacob, care îmi era duhovnic. Apoi, plecând misionar în America de peste 20 de ani, nu mai stiam nimic despre el. Dar într-o noapte l-am visat si mi-a spus: „Daca vrei sa ma vezi, vino la pestera Sfintei Ana din pustiul Hozeva si ma vei vedea!" Este o luna de zile de când l-am visat si de atunci nu mai am odihna. De aceea am venit ca sa vorbesc cu Parintele Ioan, duhovnicul si prietenul meu. Eu însa nu stiam ca s-a mutat la Domnul. Acum, sufletul meu nu are pace pâna nu îi voi deschide mormântul ca sa-i sarut cinstitul sau trup atât de nevoitor !
Staretul lavrei, Amfilohie, cu greu a dat binecuvântarea sa se deschida mormântul Cuviosului Ioan din pestera. Însa cum l-au deschis, a iesit un miros de buna mireasma care a umplut pestera si inimile tuturor. Iar trupul cuviosului si hainele erau întregi si nevatamate si raspândeau o aroma cereasca de sfintenie. Parca era de curând adormit. Atunci toti pelerinii au îngenuncheat si, cu lacrimi de emotie si evlavie, au strigat:
- Slava Tie, Doamne, pentru aceasta mare minune ! Cuviosul Ioan Românul este sfânt !
Apoi au sarutat sfintele lui moaste, le-au tamâiat, au aprins lumânari si au cântat troparul: „Întru tine, parinte, cu osârdie s-a mântuit cel dupa chip, ca, luând crucea ai urmat lui Hristos si învatând sa nu se uite la trup, caci este trecator; ci sa poarte grija de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta împreuna cu îngerii se bucura, Preacuvioase Parinte Ioane, duhul tau !"
Deci, primind o bucatica din hainele cuviosului de binecuvântare, pelerinii s-au dus cu pace, iar moastele lui au ramas în pestera pâna la 15 august.
Spunea parintele Ioanichie, ucenicul sau, ca în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului, staretul lavrei a urcat un sicriu de lemn în pestera si împreuna cu alti preoti a asezat sfântul sau trup în sicriu, fiind cu totul întreg si usor si l-au tamâiat. Iar la 15 august, fiind hramul Manastirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, au venit câtiva arhierei, preoti si calugari români si greci si numerosi pelerini ortodocsi. Apoi, în sunetul clopotelor, au coborât din pestera sfintele moaste si le-au dus cu procesiune în biserica marii lavre unde le-au asezat alaturi de alte sfinte moaste. Apoi au facut 40 de Sfinte Liturghii, ca Dumnezeu sa descopere sfintenia moastelor sale. Deci, vazând ca trupul sau a ramas si dupa aceea întreg si nealterat, l-au numarat si l-au cinstit cu totii în ceata, sfintilor parinti.
Mai târziu, câtiva credinciosi iubitori de Hristos i-au facut un sicriu nou din abanos si au asezat în el odorul cel de mult pret, cum se vede. Din vara anului 1980 pâna astazi, vin multi pelerini ortodocsi români, greci, ciprioti, sârbi si din alte tari sa se închine si sa ceara binecuvântare si ajutor în lupta acestei vieti de la moastele preamarite de Dumnezeu ale unui nou sfânt al Bisericii Ortodoxe, cunoscut cu numele de „Cuviosul Ioan cel Nou Hozevitul" sau „Cuviosul Ioan Iacob de la Neamt (Românul)". Multe din scrisorile si versurile sale duhovnicesti se citesc cu evlavie astazi de credinciosi, îndemnându-i pe calea mântuirii.

Sfinte Preacuvioase Parinte Ioane, roaga-te lui Dumnezeu pentru lume, pentru neamul din care te-ai nascut, pentru manastiri si credinciosi, pentru mântuirea tuturor celor ce cred si cauta pe Domnul!